Iata ce au gasit cativa muncitori in timpul renovarii acoperisului unei case:
Răspund aici (pentru a vedea şi cititorii mei) unui articol scris pe visurat.ro:
Afacerea pentru cămătar nu este valoarea dobânzilor sau perioada scurta de rambursare! Scopul este cumpărarea, de exemplu, a unui apartament plătind 10-15% din valoarea acestuia!!
Sa spunem ca este vorba de un împrumut de 10.000 de euro: clientul ştie ca-i o suma mica în comparaţie cu garanţie şi ca poate s-o dea înapoi fără probleme. Fiind strâmtorat dar de buna credinţă este de acord cu contractul notarial…
Dar când trebuie sa-i înapoieze cămătarului banii la termenul stabilit, nu-l mai găseşte: este plecat din oraş sau din tara, nu răspunde la telefon, etc. Sau dacă îl prinde la telefon spune ca nu-i nici o problema, ca poate întârzia mai mult decât scrie în contract deoarece… suntem oameni!
Ideea este ca dacă a reuşit sa mane cu plata, automat câştigă în baza contractului iar clientul nu are nici o dovada ca l-a cautat şi ca avea banii disponibili la data scadenta. Si nici nu ii trece prin cap schema, sa poată lua masuri iar el, cămătarul, nu este o banca, sa fie obligat sa aibă program de încasări…
“Copii nu au voie sa se joace cu focul!”
Auzeam des atenţionarea asta când eram mic. Este şi unul dintre motivele pentru care nici nu vedeam cutia cu chibrituri -sa am şansa sa o ating sau sa ma joc cu ea nici nu mai spun.
Pe acelaşi principiu nu aveam voie inclusiv pe lângă prizele de curent şi ţin minte ca luam parte des la şedinţe cu părintii (acasă) în care mi se explica de ce nu am voie sa bag diverse obiecte în găurile prizei de perete; aflam cat este periculos sa ma aplec peste balcon şi geam sau pentru ce nu-mi este permis sa deschid uşa la străini şi sa vorbesc cu necunoscuţi pe strada, etc.
Categoric am avut o copilărie domestica suprimanta pentru ca am făcut parte din generaţia cu cheia de gat, obligata sa înveţe şi sa conştientizeze eventualele pericole pe care le pot întâlni copii. Toate pentru a fi cat mai safe!
Mi-am amintit toate chestiile astea (comice acum dar foarte practice atunci) citind aberaţia cu jucăriile pentru copii din grădiniţe, jucării care imita aparatele electrocasnice!
Cum este posibil sa dai unor copii, la o vârsta atât de frageda, jucării de acest gen? Iţi mai poţi lăsa apoi copilul singur acasă după ce-l iei de la grădiniţă unde a învăţat sa gătească sau sa dea cu aspiratorul? Daca îşi propune sa se joace cu ustensilele reale? Si-mi amintesc de cazul unui băieţel, în vârstă de 4-5 ani, care şi-a ciopârtit surioara mai micuţa pentru ca a vrut sa se joace de-a doctorul-chirurg, asa cum a văzut la TV…
Oare cei care vor sa facă achiziţiile astea se mai gândesc şi la altceva în afara de profit? La implicaţii, de exemplu!?
Paine de casa
Am mâncat Sâmbăta cococi cu usturoi, la bunica mea din judeţul Giurgiu şi mi-am amintit de vremurile când îmi petreceam mai toate vacantele la ei. Mi-a lipsit paharul de vin care însoţea întotdeauna ritualul cococi cu usturoi si asta deoarece trebuia sa vin în Bucureşti Sâmbătă seara (se anunţase cod portocaliu).
Da, era ca un fel de ritual, Nu conta ca aveam alt fel de mâncare ce urma sa fie servit la masa; când bunica punea aluatul la dospit eu şi bunicul ne pregăteam de ritual: eu curăţam usturoiul iar bunicul mergea la butoaie sa scoată o cana de vin -aveau ei o cana speciala de plastic, de un litru. Iar vinul -numai rosu făceau, din via de la câmp -şi se scotea numai când trebuia băut, cu un furtun, din butoaiele de lemn! Făceau atât de mult vin încât ajungea pana la Paşti, fără sa lipsească de la nici o masa cana speciala de plastic, plina.
Si nu era weekend sa nu vina câte un unchi sau mătuşa la ţară în vizita şi sa nu plece cu un bidon de 3 sau 5 litri de vin!
Ce frumoase erau iernile la bunici. Ce vremuri!
Da, aveam pana în 15 ani şi beam câte un pahar de 150 ml de vin la fiecare masa -câteodată beam şi 2. Si nu am devenit alcoolic -nici bunicul nu era alcoolic. Doar mâncam sănătos, ca la ţară!
Cocoace cu usturoi şi un vin rosu, de casa! Si-ntotdeauna ne închinam înainte de a ne ridica de la masa!
Cocoace/-a -pentru cine nu ştie- este o pâine de diametrul unei pizze cu grosimea de maxim 2 centimetri făcuta pe vatra unui cuptor de jar sau pe o tabla speciala, pe aragaz. Are culoarea lipiei libaneze și se serveşte calda, pe cât posibil imediat după scoaterea din cuptor. Nu am găsit în DEX denumirea asta, dar noi în familie asa ii spunem.
Comentariu la articolul scris de Groparu!
“Eu zic sa fie multumit ca nu i-a luat casa cu totul! Puneti-va in locul evreului: va ridica unii din casa si va duc la gazare… dintr-o intamplare, reusiti sa traiti dar vedeti cum fratii sau parinti nu se mai intorc de la “camere”… In cele din urma reusesti sa te intorci in tara in care te-ai nascut si vezi casa parintilor tai, pe care doresti macar s-o vizitezi si s-o lasi cadou celui care sta acum in ea… ce e rau in faptul ca si-a luat ce ascunsese parintii lui in casa lor? Nu era dreptul lui? Credeti ca la Primarie nu era trecut ca proprietar in 1939 tatal sau bunicul lui, ala care avea nume cu -berg? Credeti ca intre cei care au locuit pana in ‘40 si actuala familie exista act de vanzare-cumparare? Eu zic sa fie multumit si sa sape prin curte… Poate bunica evreului avea alt loc, unde tinea jumatatea de la parintii ei!”
Voi ce parere aveti?!
[ad#ads-geeo1-060210]
